Livres - Bibliographie

Ce recueil composé de 54 textes courts, parfois très courts, fait jaillir la beauté et les délices du quotidien le plus prosaïque et insignifiant. Son instrument privilégié est une langue riche et soigneusement ciselée, un humour qui se teinte volontiers de noir sans négliger sa large palette de nuances stylistiques : jeux de mots, intertextualité, mises en abyme… pour le plus grand plaisir du lecteur.

Avec un total de quarante textes d'une grande variété stylistique écrits par vingt-trois auteurs, cette anthologie réunit les meilleures proses courtes des meilleurs auteurs des années 2000. Si les romans des écrivains de la nouvelle génération ont été accueillis avec succès auprès du public et des critiques, la prose courte est en revanche restée trop peu connue et appréciée. Cette anthologie, une première dans l'espace éditorial roumain, représente ainsi un acte de récupération, censé conduire à la redécouverte et à la réévaluation du genre littéraire qu'est la prose courte et de cette nouvelle génération de prosateurs.

Le livre ne comporte pas de quatrième de couverture. Le texte suivant, qui se situe à la fin de l'ouvrage le présente assez bien:

Acum aveți aceste Case-n casă. Puteți dormi liniștiți. Lăsați-vă în voia somnului odihnitor, visând lucrurile noi pe care le veți avea de înfăptuit în lume. Curaj! Efort! Așa se-nvinge timpul. Și nu uitați, că de la sălbăticiunile trasate prin peșteri cu degetul înmuiat în zemuri vegetale, până la reclamele luminoase cu neon ce ne transformă din trecători grăbiți în pofticioși cumpărători, drumul nu este chiar atât de lung cât pare. Și chiar de-ar fi, tot cu un singur pas începe.

Antologia de față reunește texte apărute în revista Mețeriașii, publicație de circulație limitată, fabricată pe hârtie meșteșugită și tipărită manual în cadrul Atelierului de Carte de la Muzeul Țăranului Român.

Mețeriașii este o publicație independentă, care își propune să trateze exhaustiv tema meșteșugurilor, pentru o corectă descriere a lumii făcute cu mâinile. Intenția pe termen lung este de a crea o bază de date care să reprezinte materialul de lucru pentru o enciclopedie a meșteșugurilor.

Din punct de vedere tehnic, Mețeriașii este unica publicație realizată pe hârtie manuală, care îmbină tehnicile tradiționale de tipar cu cele industriale. În perspectivă, se dorește ca obiectul în sine să fie realizat exclusiv manual: o anume rețetă de hârtie manuală și cele mai bune tehnici de tipar (litogravură, xilogravură, gravură în metal, tipar cu placă fixă, tipar înalt, ilustrație originală).

Din punct de vedere editorial, echipa (Șerban Anghelescu, Călin Torsan, Cosmin Manolache, Ciprian Voicilă, Răzvan Supuran) propune pentru fiecare număr un anume subiect, invită specialiști care să scrie despre acesta și publică interviuri și reportaje cu meșteșugarii autentici. Toate textele (și, când este cazul, traducerile) sunt postate pe meteriasii.blogspot.com.

În paralel cu această ediție au fost realizate cinci exemplare „carte obiect“ de către maestrul hârțogar Răzvan Supuran. Acestea au fost imprimate la dimensiunea de 420 x 297 mm, pe hârtie fabricată manual, cu o supracopertă realizată din lemn ce imită o cutie de scule. Foile sunt unite prin tehnici de legătorie japoneză (cu ață cerată). Impresia textelor a fost realizată prin metoda tiparului înalt cu literă mobilă (pentru text) și gravură în placă de metal pentru ilustrații.

Écrit nerveusement, avec verve cynique et avec un irrésistible humour noir, Recycle BUN avance sur le fil de l'autobiographie selon la règle des 3R: récupérer, reconditionner, réutiliser, brevetée pendant l'enfance de l'auteur sous Ceaușescu. Son livre s'écrit, de fait, de lui-même autour des déchets textuels trouvés par un antihéros à la "tête baissée". Et qui, naturellement, regarde toujours par terre… En reconstituant les identités, les gestes pénibles et les contes de son semblable à partir des papiers qu'il jette à la rue, Călin Torsan les anoblit. Et, en même temps, il esquisse une anthropologie du déchet existentiel, nous incitant à la vigilance envers les futilités dont nous nous empressons de nous débarrasser et envers nos propres déchets qu'irresponsables nous balayons sous le tapis. La misogynie, la misanthropie sont assumées avec révolte, auto-ironie et authenticité par la coprolalie vocale mais pas du tout vulgaire d'un hypersensible sous cape. Jalonnées de billets et de cartes récupérées, ses expériences aliénantes, d'abord en tant que bibliothécaire au musée du paysan roumain, puis comme musicien en tournée dans un Japon préservé du bien et du mal européens, culminent avec le recyclage d'une convention littéraire classique: un manuscrit quasi-anonyme trouvé dans les poubelles et romancé à point. Je n'en dis pas plus...

(Paul Cernat)

Voici les mots, Petra. J'ai posé les couvertures dessus, pour les laisser se clarifier. Le temps passait, mon corps ne contenait plus ce livre. Un beau jour, je promenai mes yeux sur ses lettres. Ensuite, je répondis à quelques courriels. Parmi les nouvelles qui affluent habituellement vers une messagerie électronique, une en particulier a attiré mon attention. J'étais pris dans la toile de l'araignée, mais à qui crier mon étonnement et ma joie ? J'étais seul et frigorifié, dans le bureau désert. C'est alors que je me suis empressé de mettre sur papier ces futilités au sujet de Shaun Higgins, le spécialiste ayant résolu le mystère le l'île-fantôme du Pacifique. Elle figurait sur presque toutes les cartes, mais elle n'a pas été retrouvée par les chercheurs partis l'explorer il y a de cela un mois environ. L'erreur se serait glissée dès 1876, quand le commandant du baleinier Velocity [vélocité en anglais] a consigné dans son journal l'existence l'emplacement d'une série de grands rochers et d’îlots de sable et a marqué la portion de terre sur une carte. Ses informations ont été copiées et recopiées, hissant au rang d'île un probable et possible récif. Quelqu'un de ce monde, un siècle plus tôt, a encore pensé à Plasterca. Te rends-tu compte à quel point c'est merveilleux ? Et il se peut que le monde dont j'ai dit une fois que je ne l'ai pas trouvé, celui dont je disais qu'il te revient, en plus de ce livre que la cage à oiseaux ne contient plus, se trouve quelque part, pas loin d'ici.

Aceastã carte este dedicatã memoriei Irmei Bagalin.

Irma este personajul principal al unei povestiri pe care am rãtãcit-o acum câţiva ani. Cu câteva zile înainte de a preda manuscrisul prezentei cãrţi am mai fãcut efortul de a gãsi proza respectivã. Era ultimul loc în care s-ar mai fi putut afla. Într-o mapã din apartamentul pãrinţilor mei. Nu era nici acolo.

Atunci mi-a venit ideea sã fac aceastã dedicaţie, în amintirea femeii care se îndrãgostise la nebunie de un şarmant tub cu pastã de dinţi.

Într-o prozã scurtã.

Pour tenter de donner l'envie de lire à des lecteurs entre 10 et 14 ans, ”Care-i faza cu cititul?” [C'est quoi le truc avec la lecture ? ] rassemble 25 textes à travers lesquels les grands écrivains roumains du moment racontent leurs premières passions pour les livres. Grâce à ces rencontres essentielles avec les écrivains qui ont marqué leur enfance, nombre de ceux qui ont accepté l'invitation de cette anthologie sont aujourd'hui à leur tour des écrivains.

Liste complète des auteurs présents : Florin Bican, Paul Cernat, Ioan Groşan, Dan Lungu, Robert Şerban, Rodica Zane, Cezar Paul Bădescu, Laura Grunberg, Călin-Andrei Mihăilescu, Dan Sociu, Cristian Teodorescu, Călin Torsan, Ioana Bot, Mircea Cărtărescu, Fanny Chartres, Vasile Ernu, Bogdan Ghiu, Simona Popescu, Vlad Zografi, George Ardeleanu, Neaju Djuvara, Caius Dobrescu, Ioana Nicolaie, Ioana Pârvulescu, Doina Ruşti.

Copilãria este o temã antropologicã care ne livreazã un univers psihologic şi social bogat, explorãri şi trãiri într-un cotidian mai larg decât am putea crede, mai complicat, de care adulţii de obicei habar n-au sau au puţin habar. Prin ea, însã, cunoaştem mai mult decât credem, pentru cã de la ea se deschid drumuri cãtre atât de multe domenii. Aceastã carte ne aduce bogãţia şi varietatea universului psihologic al copilãriei şi certitudinea lãrgimii câmpului de reflecţie a copilului.

Aurora Liiceanu

În Cartea cu EURI, universul copilăriei este văzut de autori din mai multe perspective. Una este amintirea. Prin prisma memoriei, copilăria iese la suprafaţă sub forma unor imagini puternice, bogat structurate şi îmbibate de trecut: anii ’70-’80, cu toată încărcătura lor istorică, socială, cu o atmosferă şi personaje aproape neorealiste. Ochiul atent al copilului surprinde, ca într-un instantaneu de grup, tipologii şi peisaje, obiceiuri şi nostalgii imposibil de reprimat.

Copilăria mai este consemnată de autori şi sub forma unor confesiuni. Oameni a căror copilărie s-a petrecut în anii de dinaintea celui de-al doilea război mondial, în timpul lui sau imediat după aceea povestesc fragmente din timpul trăit la şcoală, din viaţa scursă într-o lume viu colorată, în imagini scoase parcă la dagherotip. (Se adaugă aici şi citate din documente legate de viaţa şcolară a vremii.)

O altă direcţie o constituie, combinat, povestirea propriei naşteri (o „asamblare“ a datelor furnizate de martorii adulţi) – făcută de tineri de aproximativ douăzeci de ani, dar şi relatarea, cu amănunte puternic evocatoare, uneori picante, alteori înduioşătoare, a unei naşteri trăite de o mamă.

Nu în ultimul rând, universul copilăriei străpunge conformismul adultului „educat” şi oferă un experiment inedit: autorii au formulat întrebări, iar nişte copii din clasele primare au răspuns. Rezultatul se constituie într-un colaj semănând izbitor cu un soi de text suprarealist, dar în care cuvintele sunt spontane, „neprelucrate”, de o vioiciune intensă şi de un umor nebun.

Cartea cu EURI este o provocare: la orice vârstă, copilăria propune o alternativă – schimbarea viziunii – şi îşi dovedeşte permanenţa – ea n-a trecut, s-a schimbat doar perspectiva noastră asupra timpului.

45.538 de cuvinte. Atâtea stau strânse în cartea asta. Așa îmi indică un contor al softului în care am editat textul. Ceea ce înseamnă că în această prezentare a ei, a cărții, trebuie să mă comport ca un gospodar care ar încerca să hrănească toată păsărimea satului cu o singură mână de grăunțe. N-am cum. Și nici n-aș vorbi despre ea așa cum o facem despre copiii noștri, care sunt mereu ăi mai deștepți, mai frumoși sau măcar mai înalți decât ai altora. În momentul ăsta, tot programul de editare mă salvează. Observ că are posibilitatea de a rezuma textul meu în numai zece sentințe: De riduri. De paradigmă. Nu de om, ci de măgar […] De necurăție. De școală. De efeminat. De care uitasem. De muncă. De butie. De păreri. Îmi dau seama însă că posibilul cititor interesat, ori librarul care ar dori să vândă cartea, nu are cum să înțeleagă prea multe din asta. Nu pricep nici eu de unde apetența programului pentru prepoziția de. Sunt singur în casă, nimeni nu-și poate da cu părerea despre volumul ăsta, editorii mă sună rugând să le trimit acest sinopsis. În clipa aia, Cimbru, câinele meu, cel care mă înțelege mereu atât de bine, își fâlfâie coada pe lângă cracii pantalonilor mei. Îi pun manuscrisul în față și-l rog să mă ajute cumva. Îl miroase curios, de două, trei ori, până își dă seama că nu-i bun de mâncat. E clar, cartea asta nu este bună de mâncat! Poate o fi bună la altceva. Nu știu, măcar ca paletă de ping-pong.